Cuviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedo–român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi se călugăreşte in Mânăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.
Dupa anul 1365 vine in Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) si Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa (in 1369) şi Tismana (ante 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări monahale, Vratna si Mânăstiriţa, în Oltenia Gura Motrului şi Vişina, iar in Ţara Haţegului întemeiază Mânăstirea Prislop (la sfarsitul sec. al XIV-lea), unde a scris un Evangheliar slavon (1404-1405).
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veşnice.
Fapte şi cuvinte de învăţătură
Ajungând la Athos, în Gradina Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mânăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a desprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înaintevederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele.
Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu puţini sihaştrii, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.
Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.
Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav–Vlaicu Vodă şi al sihaştriilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul “Antonie cel Mare“, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mânăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întarită prin hrisov domnesc ca “după chiar moartea lui Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chiar Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ“.
Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit “Cascade”, Mânăstirea voivodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti şi al cneazului Lazăr. Marele stareţ formează aici o obşte renumită de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos.
Adunând în jurul său câţiva călugări luminaţi, a întemeiat la Mânăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte toate mânăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţa cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românescă, precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.
La bătrâneţe, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două Mânăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peştera de deasupra Mânăstirii, ce se păstrează până astazi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post în priveghere şi neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mânăstire, săvârşea Sfânta Liturghie şi vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinţii, mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi iar se urca la peşteră.
Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune în tradiţia mânăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fata regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.
Ajungând la bătrâneţe, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, binecuvântându-şi ucenicii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaşte au fost aşezate în mormântul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei vremurilor, mai târziu moaştele sale au fost aşezate la un loc tainuit. O mică parte din ele s-au dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează în biserica Mânăstirii Tismana.
mai 21, 2010
catalin20
